Cea mai tampita poveste ever

Povestea vieti mele incepe pe data de 29.01.1989, intr-un mic spital din Radauti, un orasel din judetul suceava. Un oras uitat de lume si plin de coruptie.

Era iarna. Vantul batea in geamul incubatorului in care incercam sa imi raspund la intrebarea “ce plm caut eu aici?”. Era frig. O femeie se uita la mine si plangea. M-a luat in brate si m-a dus pana intr-o camera unde m-au intampinat mai multe persoane, un barbat la vreo 40 de ani, o fetita de 10 ani si un baiat de 13 ani. Toti erau fericiti si voiau sa ma tina in brate. Nu stiam cum sa reactionz si am inceput sa plang.

Dupa 3 zile in care am stat inghesuit intre peretii incubatorului, acceasi femeie care m-a prezentat familiei ei m-a luat in brate si m-a dus la ea acasa. Aici era cald, era bine, toata ziua eram tinut in brate si eram hranit cu san. Toti aveau grija de mine de parca as fi fost unul de-al lor. Eu stiam k nu puteam sa fac parte din rasa lor, eu eram mult superior, eram malefic, incercam in fiecare zi sa gasesc o metoda prin care sa cuceresc lumea, prin care sa ii fac pe toti servitorii mei, dar nu am gasit-o nici pana in ziua de azi.

Timpul a trecut, eu am primit numele de cod Andrei si am fost trimis in lume pentru a cunoaste mai multi humanoizi de nivelul meu. Cand zic de nivelul meu nu ma refer la nivelul meu intelectual, ci doar la inaltimea mea.

Prima zi in care am interactionat cu “colegii” mei a fost undeva pe la sfarsitul lui februari, inceputul lui martie. Imi aduc aminte cum educatoarea incerca sa ne invete sa facem felicitari pentru ziua mamei. Eu nu am vrut sa cooperez si m-au bagat la carcera, m-au pus intr-un colt intunecat, in genunchi, cu mainile la spate si m-au pus sa ma uit zile in sir la intersectia a doi pereti. Ei nu si-au dat seama k eu nu simteam tortura lor patetica, nu stiau k am fost nascut un luptator, care era pregatit oricand sa iti piarda viata.

Prima luna a fost cea mai grea. A trebuit sa stau la carcera in fiecare zi, nu aveam voie sa comunic cu nimeni, eram nevoit sa stau toata ziua si sa imi gandesc planurile malefice de a cuceri lumea. Neavand voie sa comunic, nu putea sa discut cu sclavi mei, ma scuzati, “colegii” mei sa imi pun in aplicare planurile. A fost o luna irosita aiurea.

Cand mi-am terminat pedeapsa, educatoarea deja ne prezenta arta moderna, arta de a colora in afara liniilor. Din prima clipa cand am vazut acele mici desene facute de sclavi mei am stiu k aceasta este vocatia mea in viata, arta, arta de a picta. Am inceput sa copiez picturi celebre ale marilor pictori clasici, Vincent van Gogh, Pablo Picasso, Claude Monet, Caravaggio si nu in ultimul rand, preferatul meu, Leonardo da Vinci. Am exersat ani intregi, am devenit chiar si cel mai bun copiator din intreaga lume, dar nu am reusit niciodata sa imi ating telul, acela de a colora k si sclavi mei, in acel stil modern, netinand cont de liniile trase pentru a contura trasaturile personajelor, acel stil care sfida orice, stilul sclavilor mei.

Cu timpul am ajuns la concluzia ca arta de a picta nu este domeniul meu si am incercat sa citesc, sa ma conving daca arta de a-ti expune trairile pe o simpla foaie de hartie era vocatia mea. Am inceput sa citesc carti scrise de cei mai mari poeti, romancieri si dramaturgi ai lumii de la Shakespeare, Dante si Homer pina la Mihai Eminescu, Franz Kafka, Gabriel Garcia Marquez si Oscar Wilde. Am inceput sa invat cu adevarat esentialul rolului jucat de fiecare dintre ei, traseul literar-artistic, concretizat in viziunile unice asuprea lumii si experientei umane. Cu fiecare carte citita am descoperit si detalii din viata lor, referiri la contextul cultural in care au fost implicati si au avut un rol semnificativ in a-l defini sau modifica. In momentul in care am terminat de citit toti mari clasici am inceput sa imi astern sentimentele pe foaie, dar am constientizat cu stupoare k nu stiam sa scriu. Am aruncat pixul, care a penetrat ochiul unui sclav facand k sangele sa tasneasca prin intraga incapere. A fost o scena de groaza, comparata cu unul din razboaiele din al 2-lea razboi mondial. Ochii mei nu au putut sa priveasca aceasta scena si am lesinat. M-am trezit peste cateva zile in acelasi loc intunecat, plin de sange si de inscriptii facute pe perete cu unghia. acel loc pe care uni il numesc carcere, acel loc pe care eu l-am numit casa.

Aceasta este doar o mica parte din copilaria mea. Restul povesti il veti afla in urmatoarele posturi.

Pana atunci, multa bafta si distractie placuta